-Mai ai mult la textul ăla?
-Nu chiar, dar nici nu pot să-l termin, mă doare capul.
-Ideea e că mâine trebuie să intre la tipar.
-Am luat un Nurofen, sper să-mi treacă!
Dar eu știu deja că nu o să-mi treacă până diseară, știu că nu o să-mi treacă nici până mâine. De-abia de poimâine aș putea spera să mă lase durerea. Mi-ar prinde bine o învoire, dar știu că-mi va fi refuzată, așa că încerc să mă concentrez cât pot de mult pe text. Cuvintele stau însă cuminți în capul meu neștiind încotro s-o ia. Asta e, o să dau o porcărie de articol, cu un final încropit și cu o editare vai mama ei. Nu pot să vizualizez decât patul cu pernele pe care îmi voi odihni tâmplele, dar drumul până acasă e înfiorător de lung, 336-le e tot timpul plin iar traficul la orele astea e sufocant. Mă întreb cum de pot în unele dimineți să fac drumul ăsta pe jos. Dineasca m-ar arunca pe geam, pot să-mi dau seama după cum se foiește, găsește greu poze pentru textul meu și, pe deasupra, nu poate vorbi nimic cu mine căci migrena asta mă face să fiu apatică și fără chef de vorbă. Ies să iau aer și în timp ce îmi masez tâmplele, îmi amintesc că asta făcea și mamaie Opili când se așeza pe scăunelul din lemn de nuc și-și frământa, cu mișcări circulare, capul. Oare asta e moștenirea mea de la ea? Asta mi-a lăsat ca să duc cu mine prin lume, o durere de cap care mă vizitează, ca un prieten de nădejde, în fiecare lună? Poate ar trebui să am grijă de ea ca de ceva prețios, poate ar trebui să o port cu mândrie și cu recunoștință, doar că eu nu știu să am grijă de durere, nu știu decât să fug de ea. Iar acum aș fugi foarte foarte tare, m-aș lua la întrecere cu 226-le, aș suporta căldura, setea, oboseala, numai să știu că asta îmi scurtează drumul spre casă. Prima durere de cap de care îmi amintesc este cea de la 8 ani. Era primăvară iar eu, cu febră de aproape 40 de grade, stăteam în patul din antreu învelită cu pături și cu două pisici pufoase. Fratele meu mijlociu vine lângă mine și mă întreabă șoptit dacă vreau să-mi cumpere ceva de la chioșc. Halviță, zic și adorm la loc. După vreo oră mă trezesc mai bine, febra îmi scăzuse și, înainte să mușc din halviță, am știut că fratele meu mi-a luat durerea cu mâna. 226-le e întețit, așa cum mă așteptam, dar găsesc totuși un loc liber în spate, lângă fereastră. Nu merg decât o stație pentru că la următoarea urcă un domn cu o bătrână care se uită atât de fix la mine încât știu ce vrea. Îi ofer locul gândindu-mă că și eu aș fi vrut ca cineva să facă asta pentru mamaie Opili dar, odată ajunsă la verticală, mă ia cu amețeală. Mă țin cât pot de strâns de bara metalică și mă gândesc ce bine ar fi să fiu însărcinată, cineva se găsește tot timpul să fie amabil cu o femeie gravidă. Durerea tot crește iar capul îmi zvâcnește atât de tare că simt greață. Dungi de soare răzbat până la mine și mă înțeapă cu putere, zumzăiala din autobuz mă strivește, picioarele devin tot mai moi iar eu nu știu cât mai pot sta așa. Când ușile se deschid iar eu cobor, mă închin. Realizez repede că nu e nici o biserică prin preajmă dar că aveam nevoie de gestul ăsta de mulțumire. Prin Amzei trec ca printr-o vale cu grohotișuri, mă simt dintr-o dată bătrână și sunt invidioasă pe fiecare femeie care trece sprintenă pe lângă mine. Întorc cheia în ușă cu mâini de hârtie și mă gândesc că așa și le simțea și mamaie Opili când își masa capul. De hârtie e și corpul, în afară de cap, pe care-l simt în continuare greu. Când Andi vine acasă eu sunt tot în pat. Durerea nu mai e atât de puternică dar e încă acolo, ca o moștenire de care nu știi cum să scapi. Mă îmbrățișează iar eu știu că nu-mi va lua durerea cu mâna.
-Înseamnă că nici diseară nu-mi fac planuri, îmi spune. Și râde
Oana, persoană cu migrenă, Miercurea Ciuc
Poveste participantă la concursul „Despre migrenă: povești despre viața cu migrenă în România”, 2023
