În România migrena este un subiect despre care nimeni nu știe nimic. Acum aproximativ 10 ani, când au început primele migrene, nu știam ce înseamnă, nu mai auzisem de așa ceva și nu cunoșteam pe nimeni din jurul meu care să aibă astfel de probleme. În familie, nimeni nu prezenta simptomele mele, iar uneori era dificil pentru ei să înțeleagă cum o durere de cap te poate ține o zi întreagă la pat.

Undeva în jurul vârstei de 20 de ani (în prezent am 32), au apărut primele dureri mari de cap, însoțite de greață. Uneori vomitam întreaga zi, chiar și apa, și nicio medicamentație nu părea să funcționeze. În secunda următoare, mă simțeam și mai rău, vomitând din nou. Erau sentimente și stări extrem de greu de suportat. După o zi de migrenă și fără să pot mânca sau bea nimic, când îmi reveneam, mă simțeam deshidratată și nu puteam consuma alimente consistente. Trebuia să mă hrănesc ușor, cu lucruri precum iaurt și banane, pentru a nu suprasolicita stomacul. Abia a doua zi puteam reveni la alimentația obișnuită. Nu știam nimic despre aceste dureri și simptome, nu știam cum să le controlez sau să le fac față. Nu auzisem cuvântul „migrenă”. Știam doar că mă doare capul și mi-e foarte rău, iar nimeni din jurul meu nu înțelegea ce se întâmplă cu mine în acele momente și cum să mă ajute.

Pe la vârsta de 20 de ani am început o școală postliceală pentru a deveni asistent de farmacie. Acolo, unele cursuri erau predate de medici. În cadrul unui astfel de curs, am început să povestesc despre durerile mele de cap unei doamne doctor de la Unitatea de Primiri Urgențe de la vremea aceea. Atunci am auzit pentru prima dată de migrenă. Mi s-a explicat că simptomele mele ar putea fi asociate migrenei și că nu există un tratament sigur, cu excepția unor tehnici precum acupunctura. Mi s-a spus că ar trebui să mă obișnuiesc cu aceste dureri și să trăiesc cu ele pentru tot restul vieții sau până când vor dispărea.

Cu gândul acesta am trăit aproximativ 10 ani, învățând încet cum să fac față singură acestor dureri și stări în timpul crizelor. Frecvența acestor migrene era de aproximativ una pe lună, uneori chiar 2-3. Migrena începea cu o ușoară durere de cap, care în jumătate de oră se transforma într-o criză migrenoasă. Începeam să transpir excesiv fără să fac nicio mișcare în pat. Următoarele simptome erau stările de greață, însoțite de vomă continuă, chiar și după ce stomacul era gol. Acest calvar dura o zi întreagă, în care eu mă simțeam ca o legumă. Stăteam în pat cu ceva legat la cap (eșarfă sau batic) și telefonul închis, fără să suport vreun sunet sau zgomot în jur și fără să mă mișc măcar puțin. Căutam o poziție în care să fiu cât mai liniștită și să suport cât de cât durerea. După o astfel de zi de coșmar, mă trezeam a doua zi și durerea dispărea. Orice mișcare sau zgomot în timpul crizei declanșau imediat greața și dureri intense. Nu am reușit să „gestionez” problema mea de-a lungul anilor.

Lucrurile au devenit din ce în ce mai dificil de controlat când am devenit mamă, având doi copii mici. Era aproape imposibil să stau o zi întreagă în pat în liniște. Soțul meu niciodată nu a înțeles cu adevărat aceste manifestări, uneori credea că exagerez.

La locul de muncă, oamenii nu înțelegeau situația mea și încercau să mă sfătuiască, ca și cum aș fi avut o durere de cap obișnuită, încercând să îmi dea diverse pastile, lămâie cu apă, leacuri și sfaturi fără să înțeleagă cât de greu era pentru mine să suport durerea și starea din acele momente extrem de dificile. Nu au înțeles că această migrenă era o problemă serioasă și că nimic din ce luam nu mă ajuta. Nu au înțeles că singura metodă era să stau în pat.

Toate acestea s-au întâmplat până la ultima criză pe care am avut-o în luna martie. Acea criză m-a doborât, credeam că voi muri. Simțeam cum vasele din capul meu plesnesc sau se întâmplă ceva teribil acolo. Niciodată nu avusesem o asemenea durere înainte. La insistențele familiei și din cauza sperieturii pe care am avut-o, am decis să merg la un medic neurolog, deși încă eram sceptică că poate face ceva. Totuși, am zis să încerc.

Și de acel moment, viața mea s-a schimbat radical! Și spun asta fără exagerare. Parcă nu îmi vine să cred că de aproximativ 5-6 luni nu am mai avut nicio criză. Am avut câteva încercări, dar am găsit medicamentul potrivit care oprește durerea de cap din a evolua spre migrenă. După consultul medical și discuția cu neurologul, am început să iau anumite pastile zilnic dimineața și seara. Acestea sunt menite să reducă frecvența durerilor de cap. Țin un jurnal în care notez de fiecare dată când mă doare capul și intensitatea durerii pe o scară de la 1 la 10, unde 1 înseamnă durere foarte ușoară, iar 10 înseamnă cea mai intensă durere. Vreau să subliniez că acest medicament a fost o adevărată minune pentru mine și m-a ajutat enorm. M-am eliberat de migrene până în acest moment. Când simt că durerea provoacă o criză, iau pastila, aștept câteva minute liniștită, apoi încep să mă simt mai bine și pot continua activitățile. Este greu să cred că am stat 10 ani așa, doar pentru că mi s-a spus că nu există tratament și nimeni din jur nu m-a ajutat cu adevărat.

În ceea ce privește cauza, nu am reușit să stabilim cu siguranță de unde provine. Uneori migrenele apăreau din cauza oboselii, alteori din cauza aerului condiționat în mașină sau din cauza deschiderii geamurilor. În unele zile, pur și simplu mă trezeam cu dureri de cap care se transformau în crize migrenoase. Mă simt eliberată și bucuroasă în același timp, deși nu există motive de bucurie în faptul că am deschis acest subiect. Poate există și alți oameni care nu sunt informați și nu știu că această problemă poate fi tratată, așa că suferă în tăcere, crezând că este o durere de cap normală cu care trebuie să trăiască. Sper că experiența mea îi va ajuta și pe alții să caute răspunsuri. Nu există un singur tratament care să fie de folos pentru toată lumea, dar migrenele pot fi tratate!

Ana Mihaela, persoană cu migrenă, Suceava

Poveste participantă la concursul „Despre migrenă: povești despre viața cu migrenă în România”, locul II, 2023